Episodul de mai jos cu serialul îmi evocă o scenă din parc la care am asistat, la fel, fără să vreau: două tinere deşirate cam de vîrsta clasei 8 – anul 1 de liceu (se mai spune aşa?) discutau cu mult patos. Una mai înaltă îi povestea celeilalte cum a pocnit-o pe cutare colegă şi cum ar face şi alte asemenea isprăvi demne de Rambo într-un viitor apropiat. M-am gîndit să punem aceste fete într-o cameră de psihoterapeut şi să le cerem să vorbească aşa mai departe, fără nicio constrîngere. Ce ar zice specialistul? Le-ar invita să continue, le-ar sfătui de bine, le-ar aduce pe un teren favorabil lui şi moralei pe care o serveşte? Ar da din umeri? E sigur însă că nu ar folosi la nimic.
Creşte mereu în noi convingerea absurda că ori psihoterapia nu e bună de nimic, ori poate face marea şi sarea cu oricine.
