Psihanaliza noastră de zi cu zi

Cioran povesteşte cum s-a întîlnit cu un psihanalist şi cum i-a relatat episodul în care a tras o căzătură soră cu moartea în timp ce curăţa de crengi uscate un sequoia gigantea. Psihanalistul ar fi explicat că Cioran ar fi fost chipurile gelos pe acel arbore pentru că trăia mai mult decît el şi dorea din acest motiv să-l despoaie de ramuri. Reacţia lui Cioran nu s-a lăsat aşteptată şi explică în parte rezistenţa lui la psihanaliza lui Freud: Poţi numi asta explicaţie?

Nu, nicidecum. O explicaţie aşa, din burtă, cum se mai zice, aminteşte de practica psihologilor fără experienţă sau obiect al muncii. Psihanalistul – dacă asta era cu adevărat – a trecut cu vederea că Cioran curăţa ramurile uscate. Era ca un serviciu făcut arborelui multisecular demonstrînd un cult pentru viaţă sau eternitate. Sigur că acest cult nu se împacă cu filozofia sinuciderii la Cioran. Dar un sinucigaş nu este neapărat un om dezgustat de viaţă – poate, mai de grabă, un mare îndrăgostit de viaţă, care simte că nu-şi poate atinge potenţialul.

Dacă arborele este un simbol ce poate duce la tată, gestul lui Cioran evocă o nevoie inconştientă de a adula forţa vitală îndepărtînd tot ce este uscat, pieritor - poate chiar şi pe sine însuşi. Pentru că aspiră la prea mult, omul se vede redus la micime şi sufocat de însăşi aspiraţia lui se poate autodistruge.

Clinic am găsit o formă de psihopatologie asemănătoare de care nu voi pomeni aici. Mă rezum să deplîng încă o dată stîngăcia psihanaliştilor făcuţi pe puncte (români sau de aiurea).

L. îmi zice: “Ar trebui să refuzăm să ne uităm la televizor - aşa cum recomandă penticostalii. Nimic decît invitaţie la cruzime, ură, scene de violenţă fără limite, plăcerea de a prezenta tortura sub orice formă – iată ce-ţi oferă televizorul. Nu pierzi nimic dacă renunţi total, total la el!”

P.S. L. nu are nimic comun cu religia!

Am citit recent undeva că visele erotice nu ar fi de fapt erotice (sexuale) sau nu ar fi toate erotice. Am răspuns succint pe forum. Aici nu fac decit să repet: semnificaţia unui vis nu se reduce niciodată la conţinutul său manifest. Detalii găseşti pe site şi în cursurile despre interpretarea viselor.

Dany Rose in Hollywood sau aşa ceva cu W. Allen este un motiv să vorbim de arta gagului. Şi absurdului. Priveşte filmul şi vezi unde se separă de Nunta… lui Mălăele. A. E vorba de şcoală chiar dacă şi W.L.  se desparte în final de logica “jocului” şi o ia razna cu un happy end. Totuşi are pe parcurs foarte multă coerenţă. Nu mai zic de actori care sînt absolut fantastici: vezi scena cu Lou pasînd live microfonul dintr-o mînă în alta! Finalul trebuia însă să placă femeii iubite care, de altfel, devine şi soţia (reală) pînă la faza cu fiica adoptivă (în viaţa reală)!

Am vazut Nunta mută al lui Mălăele la indicaţia expresă a lui D. Nu mă omor după filmele româneşti, fie ele chiar şi după 89. Totuşi îmi place actorul Mălăele şi am văzut cîteva reprize foarte comice cu el. Cred că este un actor de calibru. Filmul nu a avut acelaşi impact. E greu să apreciezi un film metaforă despre România comunistă ocupată de ruşi. Subiectul e fumat la noi şi o parte din evenimente au fost trăite direct, deci nu mai pot fi interesante pe ecran. Unul din lucrurile care îmi displace la filmele după 89 este elementul tare, senzaţional cu care se doreşte penetrarea pe piaţa vestului. Întotdeauna acest element este forţat, exagerat, imposibil de integrat în context. Nu ştiu cum percep alţii dar mie efortul de a excita interesul în filmele româneşti mai noi este absolut stîngaci. E vorba şi de lipsa de experienţă în fabricarea filmelor (ce implică multe, de la scenariu, la producţia propriu-zisă). Cînd vezi filme de Antonioni sau Fellini, greu mai poţi înghiţi metaforele româneşti. La Fellini totul curge firesc chiar dacă are imens de mult nefiresc. La Antonioni chiar şi finalul din Blowup pare firesc, deşi e metaforă pură. Aproape că poţi face şcoală din acel final. Mai e şi scenariul -- la Nunta… -- presărat cu idei bune dar insuficient şi inegal. În scena cu moartea tinerei fete care ţine în pumn o monedă/medalie cu secera şi ciocanul nu am văzut nimic contextual chiar dacă, ulterior, mireasa recunoaşte acelaşi semn pe decoraţia ofiţerului rus.

În fine, un film de care mă puteam lipsi fără să pierd ceva.

Ce am remarcat totuşi: o ajustare a jocului şi replicilor (cum se dau) actorilor, care nu mai sînt simple automate ca pînă acum, ci devin sau aspiră să devină actori. Unii chiar reuşesc!